Opinie · Industrie și apărare

observatoreconomic.ro · 7 noiembrie 2026

Toate articolele

România trebuie să transforme bugetul apărării în capacitate industrială

Creșterea cheltuielilor militare și finanțarea SAFE pot crea fabrici, competențe și exporturi în România. Rezultatul depinde de contracte multianuale, cerințe industriale clare și concurență.

Echipă de ingineri într-o fabrică de componente de înaltă precizie

Aerostar a raportat după nouă luni un profit net de 111,4 milioane de lei, cu 57% peste anul trecut, exporturi de 442,8 milioane și aproape 2.000 de angajați. În același timp, România ridică bugetul apărării și pregătește proiecte de miliarde de euro prin instrumentul european SAFE. Întâlnirea acestor două realități deschide o oportunitate rară: comenzile publice pentru securitate pot construi capacitate industrială care produce și pentru piețele civile sau de export.

Oportunitatea poate fi ratată la fel de ușor. Dacă achizițiile sunt tratate doar ca importuri urgente, România va primi echipamente, iar cea mai mare parte a valorii adăugate, tehnologiei și locurilor de muncă va rămâne în afara țării. Dacă obiectivele industriale sunt transformate în cote administrative fără concurență și fără termene, statul va plăti mai mult pentru produse mai slabe. Politica bună se află între aceste extreme.

Bugetul Ministerului Apărării pentru 2026 ajunge la 49,4 miliarde de lei, aproximativ 2,45% din PIB și cu 16,6% peste execuția preliminată pentru 2025. Programul SAFE include 21 de proiecte estimate la 9,6 miliarde de euro pentru perioada 2026–2030, iar România a primit în august o primă plată de 2,5 miliarde de euro. Dimensiunea financiară este suficientă pentru a modifica structura unor ramuri industriale.

Cheltuiala militară trebuie judecată și prin efectul economic

Primul obiectiv al achiziției de apărare este capacitatea militară. Armata are nevoie de echipamente care funcționează, ajung la timp și pot fi întreținute în condiții de criză. Efectul economic contează tocmai fiindcă susține aceste cerințe: o bază locală de mentenanță și producție reduce dependența de lanțuri logistice lungi și păstrează competențe disponibile în situații dificile.

Nu orice componentă trebuie produsă în România. Serii mici, tehnologii foarte specializate și echipamente deja disponibile la furnizori aliați pot fi cumpărate mai eficient din exterior. Obiectivul realist este selectarea verigilor în care industria locală are competență, piață și posibilitatea de a crește: mentenanță aeronautică, electronică, software, comunicații, muniții, vehicule, senzori și componente de precizie.

Aici rezultatele Aerostar sunt relevante. Compania exportă aproape 84% din veniturile sale operaționale și are numerar net de peste 200 de milioane de lei, fără îndatorare financiară. Această poziție arată că o firmă românească poate participa la lanțuri internaționale și poate investi din resurse proprii. Comenzile interne pot accelera dezvoltarea dacă impun standarde și deschid accesul la programe externe.

Un contract mare nu creează automat o industrie

Efectul industrial apare când programul are continuitate. O fabrică angajează oameni și cumpără utilaje dacă vede o serie de comenzi pe mai mulți ani, nu un lot izolat urmat de incertitudine. Autoritățile trebuie să publice o programare credibilă a necesarului, să grupeze cererea acolo unde este eficient și să evite modificarea repetată a specificațiilor.

Contractele trebuie să includă încă din faza de negociere mentenanța, piesele, instruirea, proprietatea intelectuală utilizabilă și dreptul de a integra componente locale. Un acord de offset vag, anunțat după alegerea furnizorului, are putere redusă. Cerințele industriale trebuie comparate în evaluarea ofertelor și legate de termene, investiții și indicatori măsurabili.

România are nevoie și de o hartă realistă a furnizorilor. Companiile mari sunt vizibile, dar multe verigi provin din întreprinderi care produc cablaje, piese prelucrate, software, materiale, echipamente optice sau servicii de testare. Calificarea lor pentru apărare cere audit, certificare, securitate și investiții pe care o firmă mică nu le poate finanța fără perspectiva unui contract.

Statul poate susține această trecere prin centre comune de testare, garanții pentru capital de lucru, formare profesională și apeluri competitive pentru cercetare aplicată. Ajutorul trebuie legat de rezultate: produs calificat, livrare, export, brevet sau reducerea unei dependențe critice. Subvenția fără client și termen produce active greu de folosit.

SAFE trebuie folosit ca platformă de cooperare

Instrumentul european SAFE favorizează proiecte comune și cooperare industrială. Pentru România, avantajul este accesul la o cerere mai mare decât piața națională. O companie locală care intră într-un consorțiu pentru mai multe state poate justifica investiții pe care comenzile românești nu le-ar susține.

Programul SAFE al Ministerului Apărării indică 21 de proiecte și o valoare estimată de 9,6 miliarde de euro până în 2030. Lista este suficient de mare încât selecția să devină esențială. Proiectele trebuie ordonate după necesitatea militară, maturitatea tehnică, costul pe durata de viață și contribuția la capacități industriale utilizabile și după încheierea finanțării.

Prima plată de 2,5 miliarde de euro primită de România în august reduce presiunea imediată asupra bugetului, dar creează obligația de execuție. Banii atrași repede pot fi cheltuiți slab dacă documentația, specificațiile și negocierile industriale sunt grăbite. Un calendar ferm trebuie combinat cu echipe tehnice capabile să evalueze costurile și transferul de tehnologie.

Cooperarea europeană nu înseamnă renunțarea la interesul industrial național. Înseamnă alegerea unei specializări în care România poate furniza constant pentru mai multe armate. Când fiecare stat încearcă să producă integral același sistem, costul crește și seriile rămân mici. Când statele împart verigile după competență și capacitate, comenzile devin mai previzibile.

Achizițiile trebuie să rămână competitive

Argumentul industriei locale poate fi folosit pentru protejarea unor furnizori ineficienți. Riscul este real. Criteriul nu trebuie să fie originea capitalului, ci valoarea creată în România, performanța, securitatea aprovizionării și capacitatea de export. O filială străină care produce, cercetează și angajează local poate aduce mai multă valoare decât o companie românească ce importă și revinde.

Concurența trebuie păstrată între soluții și furnizori, iar excepțiile de securitate motivate transparent în limitele permise de lege. Contractele cu un singur ofertant trebuie să explice urgența, compatibilitatea sau caracterul unic al tehnologiei. Costul pe durata de viață trebuie să includă mentenanța, piesele și modernizările, nu doar prețul inițial.

Strategia națională pentru industria de apărare 2025–2030 trebuie tradusă în indicatori verificabili. Pentru fiecare program mare, autoritățile ar trebui să publice valoarea produsă local, numărul de furnizori calificați, investițiile private mobilizate, exporturile, locurile de muncă specializate și termenele de livrare. Informațiile sensibile pot fi protejate fără a elimina raportarea economică agregată.

Măsurarea împiedică două erori. Prima este declararea drept succes a oricărei cheltuieli realizate în România, chiar dacă valoarea adăugată locală este mică. A doua este menținerea unor proiecte costisitoare după ce au depășit repetat bugetul și calendarul. Datele permit corectarea programului înainte ca pierderile să devină permanente.

Forța de muncă va decide limita de creștere

Banii și contractele pot cumpăra utilaje, dar industria de apărare depinde de ingineri, tehnicieni, sudori, operatori CNC, specialiști în software și personal autorizat pentru informații clasificate. Aerostar a adăugat 71 de angajați într-un an. Extinderea simultană a mai multor programe va intensifica concurența pentru aceleași competențe.

Universitățile și școlile tehnice au nevoie de programe realizate împreună cu firmele, laboratoare folosite în proiecte reale și burse legate de practică. Companiile trebuie să ofere salarii, cariere și management care păstrează specialiștii. Statul poate finanța formarea, dar nu poate compensa pe termen lung o cultură organizațională slabă.

O parte din tehnologiile militare are aplicații civile: materiale, comunicații securizate, senzori, drone, simulare, mentenanță predictivă și securitate cibernetică. Transferul către piața civilă mărește seria de producție și reduce dependența firmei de buget. Regulile de export și proprietate intelectuală trebuie stabilite de la început pentru ca acest potențial să poată fi folosit.

Ce trebuie făcut în următorii doi ani

Guvernul ar trebui să publice o strategie de achiziții multianuală legată de o hartă a capacităților industriale, cu priorități puține și clare. Fiecare program SAFE trebuie să aibă un responsabil pentru componenta industrială, obiective verificabile și un calendar al calificării furnizorilor locali.

Ministerele Apărării, Economiei, Educației și Finanțelor trebuie să lucreze pe același calendar. Fără avize, buget, formare și reguli fiscale coerente, fabrica nu pornește la data contractului. Băncile și fondurile de investiții pot finanța furnizorii dacă văd comenzi ferme și mecanisme credibile de plată.

România trebuie să negocieze în proiectele europene roluri de producție, nu doar dreptul de a cumpăra. Trebuie să ceară acces la mentenanță, date tehnice și modernizare pentru sistemele pe care le va opera zeci de ani. În paralel, trebuie să accepte că performanța și livrarea la termen sunt condiții obligatorii pentru furnizorii locali.

Creșterea bugetului apărării este inevitabil o alegere între priorități publice. Tocmai de aceea, fiecare leu trebuie să producă securitate reală și, acolo unde este eficient, capacitate economică. Rezultatele Aerostar arată că baza industrială există. SAFE oferă finanțare și scară europeană. Ceea ce lipsește este disciplina care leagă achiziția de investiție, furnizorul de export și contractul de o competență păstrată în România.