România construiește mult și produce prea puțin
Macaralele și șantierele rezolvă întârzieri vechi, dar nu pot ascunde o economie în care productivitatea scade și investiția publică nu trage suficient capital privat după ea.
Numărul mare de șantiere creează impresia unei economii în accelerare, dar productivitatea muncii evoluează în sens opus. Se văd grinzi ridicate, noduri rutiere, blocuri noi și utilaje. După decenii în care lipsa infrastructurii a fost scuza universală pentru orice întârziere, mișcarea este binevenită. Numai că o economie nu devine mai puternică prin simplul fapt că toarnă mai mult beton. Devine mai puternică atunci când lucrările termină mai repede o călătorie, reduc costul unei firme, atrag capital și permit aceleiași ore de muncă să producă mai mult.
Diferența dintre cele două perspective apare brutal în cele mai recente cifre. Datele Eurostat despre productivitatea muncii arată că, în trimestrul al doilea din 2026, producția reală pe oră lucrată a scăzut în România cu 1,2% față de aceeași perioadă a anului trecut, cea mai slabă evoluție din Uniunea Europeană. Calculată pe persoană ocupată, scăderea a fost de 0,8%. În același timp, România s-a aflat printre statele cu cele mai mari creșteri ale lucrărilor de construcții în iulie. Imaginea nu este contradictorie. Putem mobiliza bani, oameni și materiale fără ca economia, în ansamblu, să devină mai eficientă.
Prognoza Comisiei Europene pentru România estimează o creștere economică de numai 0,1% în 2026. Investițiile finanțate european și exporturile nete țin economia deasupra liniei de plutire, în timp ce consumul, producția industrială și încrederea slăbesc. Altfel spus, activitatea de pe șantiere nu este încă dovada unei economii care a găsit o treaptă superioară de dezvoltare. Este, în bună măsură, efectul unei ferestre excepționale de finanțare publică.
Nu este un argument împotriva autostrăzilor, căilor ferate, spitalelor ori rețelelor de apă. România are nevoie de toate și are nevoie de ele repede. Este un argument împotriva confortului politic pe care îl produce șantierul. Lucrarea se fotografiază ușor, are kilometri, termene și panglici. Productivitatea nu se fotografiază. Ea se vede mai târziu, în costurile logistice, în salariile care pot crește fără să alimenteze inflația, în exporturile cu valoare adăugată și în firmele care investesc fără să depindă de următoarea schemă de ajutor.
Structura ocupării explică o parte a problemei. Volumul Eurostat privind economia europeană în 2026 arată că România avea în 2025 cea mai mare pondere a lucrătorilor din construcții din Uniune, 9,9%, și cea mai mare pondere în agricultură, 17,7%. Serviciile angajau doar 52,8% din forța de muncă, cea mai mică proporție din UE. Nu toate serviciile sunt productive și nu orice muncă industrială este sofisticată, dar distribuția spune ceva important: prea mulți oameni lucrează încă în sectoare cu productivitate oscilantă sau redusă, iar prea puțini în activități care multiplică tehnologia, capitalul și cunoașterea.
Un kilometru nou de autostradă poate schimba această distribuție, dar nu automat. Dacă drumul scurtează traseul unui producător, face posibil un depozit regional și conectează un oraș universitar cu o zonă industrială, el creează productivitate. Dacă în jurul lui apar doar benzinării, comerț de margine și terenuri speculate, câștigul rămâne modest. Infrastructura nu este politică industrială decât atunci când administrația leagă traseul de energie disponibilă, terenuri pregătite, formare profesională și autorizații care nu cer investitorului un an de peregrinări.
Același test trebuie aplicat construcțiilor rezidențiale. Mai multe locuințe pot tempera prețurile și pot permite oamenilor să se mute acolo unde există slujbe. Dar blocurile ridicate fără transport public, școli și utilități mută costurile în trafic, timp pierdut și bugete locale. Cifra de afaceri a constructorului intră imediat în produsul intern brut; două ore petrecute zilnic în ambuteiaj nu apar la fel de limpede în bilanț. O economie poate contabiliza creștere în timp ce își consumă oamenii pe drum.
Mai există și problema provenienței valorii adăugate. Un șantier mare cumpără ciment, oțel, instalații, software, proiectare și servicii financiare. Cu cât lanțul local livrează mai mult și mai bine, cu atât investiția publică lasă în urmă capacitate economică, nu doar activul construit. Achiziția făcută exclusiv după prețul inițial, cu specificații slabe și schimbări repetate, favorizează importul rapid și disputa contractuală. Statul plătește, dar nu învață să cumpere tehnologie și nu ajută furnizorii locali să urce în lanț.
Raportul de țară al Comisiei Europene pentru 2026 descrie o Românie care continuă convergența, dar este frânată de inovare slabă și diferențe regionale mari. Hărțile cu autostrăzi nu pot rezolva singure aceste slăbiciuni. Un județ traversat de un coridor european rămâne sărac dacă școala profesională pregătește meserii fără legătură cu firmele din zonă, dacă rețeaua electrică nu poate conecta o fabrică și dacă primăria tratează fiecare aviz ca pe o negociere.
Ar trebui, de aceea, să judecăm investițiile publice cu trei întrebări simple. Cât timp și câți bani economisește activul după deschidere? Câte investiții private a atras în proximitate, fără subvenții disproporționate? Ce competențe și furnizori români au rămas după terminarea contractului? Dacă răspunsurile nu sunt măsurate, succesul va continua să fie anunțat la turnarea ultimului strat de asfalt, exact înainte să înceapă costul întreținerii.
Guvernul ar putea publica pentru proiectele mari un bilanț la doi și la cinci ani după inaugurare. Pentru o autostradă, indicatorii ar include timpul de transport, accidentele, traficul de marfă, investițiile private și noile locuri de muncă din localitățile conectate. Pentru un spital, nu numărul de paturi cumpărate, ci timpii de așteptare, cazurile tratate și costul pe pacient. Pentru o școală, progresul elevilor și inserția absolvenților. Execuția bugetară spune cât am cheltuit; evaluarea spune dacă am devenit mai productivi.
Selecția proiectelor contează la fel de mult ca viteza execuției. România a obișnuit să înceapă obiective pentru a mulțumi cât mai multe comunități și să subfinanțeze apoi fiecare șantier. Rezultatul este un portofoliu care consumă bani înainte să producă beneficii. Ar fi mai sănătos să terminăm coridoare întregi, să bugetăm întreținerea din prima zi și să renunțăm explicit la lucrările al căror randament nu justifică prețul. Un proiect abandonat la timp poate fi o decizie mai productivă decât o clădire terminată doar pentru că s-au cheltuit deja prea mulți bani ca să mai recunoaștem eroarea.
România nu construiește prea mult. Construiește târziu și, uneori, fără să ceară suficient de la ceea ce construiește. Valul actual trebuie dus până la capăt, însă nu transformat într-o poveste comodă despre modernizare inevitabilă. Datele despre productivitate transmit un avertisment mai util decât festivitățile de șantier: capitalul public poate cumpăra infrastructură, dar numai firmele mai bune, administrația competentă și oamenii mai bine pregătiți o transformă în prosperitate. Betonul este fundația. Economia începe abia deasupra lui.