Sărăcia regională cere investiții legate de locuri de muncă productive

România are o problemă regională pe care statisticile naționale o ascund prea ușor. Potrivit datelor regionale publicate de Eurostat, în Sud-Est, 38% din populație era în 2025 în risc de sărăcie sau excluziune socială. În Sud-Vest Oltenia, ponderea ajungea la 36%. În București-Ilfov, aceeași măsură era de 13,6%. Nu vorbim despre trei țări, ci despre regiuni legate de același buget, aceeași monedă și aceeași piață a muncii.

Aceste diferențe nu pot fi explicate numai prin valoarea ajutoarelor sociale. Ele arată unde există locuri de muncă productive, unde oamenii pot ajunge la ele, cât de bune sunt școlile și serviciile medicale și dacă firmele găsesc utilități, furnizori și angajați. Politica regională a României a tratat frecvent aceste elemente ca proiecte separate. Un drum, un parc industrial, un curs de formare și un dispensar au fost finanțate din programe diferite, fără o obligație reală de a produce împreună un rezultat economic.

Următorul ciclu de investiții trebuie să schimbe această logică. Infrastructura publică trebuie legată de locurile de muncă, iar sprijinul pentru companii trebuie legat de productivitate, salarii și furnizori locali. O regiune devine mai prosperă atunci când oamenii pot munci mai bine și firmele pot produce mai multă valoare, nu când harta se umple de proiecte fără legătură între ele.

România are două economii care coexistă

București-Ilfov generează aproximativ o treime din valoarea adăugată a țării și are un PIB pe locuitor de peste două ori și jumătate media națională, potrivit evaluării Băncii Mondiale privind inovarea și creșterea firmelor din România. Capitala concentrează sediile grupurilor mari, finanțarea, serviciile profesionale, universitățile și administrația centrală. Aceste instituții se alimentează reciproc: firmele găsesc oameni, oamenii găsesc locuri de muncă, iar veniturile susțin o piață mare de servicii.

În multe județe din nord-est și sud, PIB-ul pe locuitor rămâne sub 60% din media Uniunii Europene la paritatea puterii de cumpărare. Economia locală este dominată de agricultură, comerț, administrație și servicii care vând în principal către populația din zonă. Când populația scade sau veniturile stagnează, firmele nu au o piață suficientă pentru a investi, iar tinerii pleacă spre centrele care oferă salarii și perspective.

Acesta este mecanismul prin care decalajul se reproduce. Un oraș cu multe companii productive atrage specialiști și furnizori. O zonă cu puține firme exportatoare pierde absolvenți, apoi pierde și serviciile pe care aceștia le-ar fi cumpărat. Transferurile publice reduc dificultățile imediate ale gospodăriilor, dar baza economică se schimbă numai atunci când apar activități care vând în afara regiunii și aduc venituri noi.

Infrastructura trebuie legată de investiții

România a redus o parte din decalajele de conectivitate prin autostrăzi, căi ferate, rețele de apă și internet. Efectul economic este foarte diferit de la un proiect la altul. O autostradă poate transforma un oraș într-un centru logistic sau poate facilita plecarea rapidă a consumatorilor și lucrătorilor către altă regiune. Diferența este dată de terenuri pregătite, energie disponibilă, furnizori și administrații care pot emite autorizații previzibil.

Fiecare proiect mare ar trebui să aibă un plan economic regional. Pentru o conexiune rutieră nouă, autoritățile trebuie să identifice zonele de producție, transportul muncitorilor și investițiile de rețea necesare. Pentru o linie ferată modernizată, contează terminalele, programul de marfă și legătura cu porturile și fabricile. Fără aceste componente, lucrarea îmbunătățește mobilitatea, dar produce mai puține investiții decât ar permite costul ei.

Parcurile industriale au fost folosite prea des drept proiecte imobiliare. Hala și drumul de acces sunt partea simplă. Valoarea apare din energie, recrutare, formare, relația cu liceele, furnizorii și piețele. Un parc ocupat de depozite poate crea locuri de muncă, dar un grup de firme care produc componente, software sau alimente procesate lasă salarii și competențe mai mari.

Serviciile publice decid cine poate munci

O politică regională orientată către economie trebuie să includă creșe, transport, școli și sănătate. Acestea sunt adesea tratate drept capitole sociale, separate de productivitate. În realitate, o familie nu poate folosi oportunitatea creată de o fabrică dacă nu are unde lăsa copilul, dacă autobuzul nu ajunge la schimbul de dimineață sau dacă problemele medicale cer deplasări repetate într-un oraș îndepărtat.

OECD insistă în evaluarea economică a României din 2026 asupra calității serviciilor regionale și a capacității administrațiilor locale. Diferența dintre un program național și rezultatul din teren apare la implementare. Comunele sărace au puțini funcționari și pregătesc greu proiecte, în timp ce orașele bogate atrag consultanți și cofinanțează rapid. Dacă finanțarea răsplătește doar viteza documentelor, regiunile slabe pornesc din nou în dezavantaj.

Guvernul trebuie să finanțeze echipe regionale care pregătesc proiecte pentru mai multe localități, să standardizeze achizițiile și să publice indicatori de rezultat. Accesul la un serviciu poate fi măsurat prin timp de deplasare, program și număr de beneficiari, nu prin clădirea inaugurată. În aceeași logică, formarea profesională trebuie evaluată prin angajări și salarii, nu prin diplome emise.

Turismul arată costul unei economii slab conectate

România a avut în 2025 numai 1,6 nopți de cazare turistică pe locuitor, cea mai mică intensitate din Uniunea Europeană, față de o medie de 7. Este un indicator imperfect, pentru că nu surprinde vizitele de o zi și cazarea la rude. Arată totuși cât de puțin reușește economia locală să transforme deplasările în venituri comerciale.

În multe zone există peisaj, patrimoniu și pensiuni, dar legăturile dintre ele sunt slabe. Trenul ajunge târziu, autobuzul local lipsește, traseul nu are semnalizare, iar atracțiile au programe diferite. Fiecare investiție poate fi utilă separat, însă turistul cumpără o experiență continuă. Când verigile nu se leagă, vizita rămâne scurtă și cheltuiala redusă.

Aceeași problemă apare în industrie și agricultură. Fermierul poate produce, dar nu are depozit sau procesator. Firma poate angaja, dar nu găsește transport pentru schimburi. Spitalul județean poate cumpăra echipamente, dar nu păstrează specialiști. Politica regională trebuie să urmărească lanțul complet, nu doar componenta eligibilă într-un anumit program european.

Fondurile europene trebuie măsurate prin rezultate

România va continua să primească resurse europene importante, dar volumul banilor nu garantează reducerea decalajelor. O regiune poate avea absorbție ridicată și productivitate scăzută dacă proiectele sunt dispersate, întârziate sau orientate către cheltuieli cu efect economic modest. Întrebarea utilă nu este câte contracte au fost semnate, ci ce s-a schimbat după finalizarea lor.

Pentru transport, rezultatul poate fi timpul economisit și numărul firmelor conectate. Pentru educație, rata angajării și venitul absolvenților. Pentru sănătate, accesul efectiv și reducerea zilelor pierdute. Pentru sprijinul acordat companiilor, exporturile, investiția privată atrasă și salariile. Acești indicatori trebuie publicați la nivel regional și comparați după câțiva ani.

Datele ajută și la închiderea programelor care nu funcționează. Politica publică românească adaugă frecvent scheme noi peste cele vechi, pentru că fiecare are beneficiari și susținători. Evaluarea independentă trebuie să decidă ce continuă, ce se modifică și ce se oprește. Banii economisiți pot fi mutați către intervențiile care produc locuri de muncă și servicii măsurabile.

O politică regională pentru următorul deceniu

România nu poate transforma fiecare județ într-un centru tehnologic și nici nu trebuie să promită aceeași structură economică peste tot. Sud-Est poate construi în jurul portului, energiei, agriculturii și turismului. Oltenia poate combina energia, industria, agricultura procesată și legăturile cu Balcanii. Moldova poate valorifica universitățile, industria alimentară, serviciile și noile coridoare de transport. Specializarea este mai credibilă decât imitarea capitalei.

Guvernul trebuie să aleagă câteva coridoare de dezvoltare, să coordoneze infrastructura cu energia și formarea și să ofere administrațiilor locale sprijin tehnic. Investițiile private trebuie atrase prin reguli stabile, nu prin excepții negociate de fiecare companie. Ajutorul public poate reduce costul intrării într-o regiune slabă, dar trebuie condiționat de investiție, salarii, formare și furnizori locali.

Măsura succesului este simplă, chiar dacă drumul este dificil: mai mulți oameni trebuie să poată obține venituri decente fără să părăsească regiunea. Pentru asta, firmele locale trebuie să vândă mai mult în afara județului, serviciile publice trebuie să permită participarea la muncă, iar infrastructura trebuie să conecteze activitatea economică, nu doar localitățile pe hartă.

Diferența dintre 38% și 13,6% nu se va închide într-un mandat. Dar poate începe să scadă dacă fiecare leu public este judecat prin locurile de muncă productive, accesul la servicii și capitalul privat pe care îl mobilizează. România are bani, proiecte și exemple bune. Ceea ce îi lipsește este disciplina de a le lega într-o strategie regională care continuă după schimbarea guvernului.