România nu va avea industrie de apărare doar pentru că își mărește bugetul militar

România va cheltui mai mult pentru apărare. Contextul de securitate o cere, angajamentele față de aliați o cer, iar starea unei părți din echipamente nu lasă loc pentru amânări. De aici nu rezultă însă automat că țara va avea și o industrie de apărare mai puternică. Bugetul poate cumpăra sisteme excelente produse integral în altă parte, poate plăti mentenanță externă și poate lăsa în economie numai salariile câtorva intermediari. Achiziția militară și politica industrială sunt două lucruri diferite. Legătura dintre ele trebuie construită contractual.

România are la dispoziție 16,7 miliarde de euro prin instrumentul european SAFE și a primit în august o prefinanțare de 2,5 miliarde de euro. Prima plată SAFE acordată României oferă viteză, dar și o obligație: proiectele alese acum vor fixa pentru mulți ani furnizorii, standardele și dependențele tehnologice. Dacă selecția este făcută numai după termenul de livrare și prețul inițial, banii vor îmbunătăți dotarea armatei, fără să schimbe capacitatea industrială a țării. Uneori aceasta poate fi alegerea corectă pentru o nevoie urgentă. Nu poate fi însă singura alegere.

Regulile instrumentului SAFE creează o fereastră mai bună decât vechile achiziții izolate. Cel puțin 65% din costul componentelor trebuie să provină din Uniunea Europeană, Ucraina sau state eligibile din Spațiul Economic European, iar regula generală favorizează achiziția comună între țări. Condiția europeană nu garantează totuși producție în România. O comandă poate respecta perfect pragul și poate fi executată în alte state membre. Ca industria locală să câștige, Guvernul trebuie să intre în consorții devreme și cu o ofertă industrială credibilă, nu să ceară o cotă în ultimele săptămâni de negociere.

Oferta credibilă înseamnă mai mult decât o hală liberă și forță de muncă mai ieftină. Producția modernă de apărare cere certificări, trasabilitate, securitate cibernetică, control al calității, ingineri, capital și furnizori capabili să livreze ani la rând. O companie românească nu intră într-un lanț pentru că un ministru cere acest lucru într-o conferință de presă. Intră dacă poate demonstra cost, calitate, termen și protejarea informației. Statul trebuie să ajute firmele să ajungă la aceste standarde înaintea licitației, nu după ce contractul a fost atribuit.

Parteneriatul industrial discutat cu Bavaria arată dimensiunea oportunității și a diferenței. Bavaria are aproximativ 200 de companii în domeniu, 50.000 de angajați și venituri de circa 9,5 miliarde de euro. România are peste 100 de companii relevante, dar multe sunt mici, subcapitalizate sau dependente de comenzi publice neregulate. Cooperarea în drone, senzori, inteligență artificială, apărare antiaeriană, spațiu și securitate cibernetică poate pune firmele românești lângă integratori puternici. Pentru asta, delegațiile și memorandumurile trebuie transformate în pachete de lucru, proprietate intelectuală și comenzi de export.

Cuvântul cel mai folosit în asemenea acorduri este transferul de tehnologie. Cuvântul cel mai rar definit este transferul. Asamblarea unor componente importate poate crea locuri de muncă și poate scurta mentenanța, dar nu înseamnă că România dobândește tehnologia. Întrebările serioase sunt cine deține proiectarea, cine poate modifica produsul, cine scrie software-ul, cine certifică modernizarea și în ce țări poate fi exportată versiunea produsă aici. Fără răspunsuri contractuale, transferul rămâne o fotografie cu o linie de montaj.

Mentenanța este primul prag realist. Orice sistem cumpărat va consuma piese, actualizări, calibrare și reparații timp de decenii. Capacitatea de a face aceste operațiuni în țară scade timpul în care echipamentul este indisponibil, reduce dependența logistică și formează specialiști. Contractele mari ar trebui să includă din prima zi centre locale autorizate, stocuri, documentație și drepturi de intervenție. Dacă aceste condiții sunt negociate după livrare, furnizorul nu mai are motiv să cedeze nimic.

Al doilea prag este participarea furnizorilor. O companie românească nu trebuie introdusă artificial într-un contract doar pentru pașaport. Dar poate fi ajutată să treacă auditul, să finanțeze echipamentele și să obțină certificarea cerută. Guvernul ar putea publica pentru fiecare program o hartă a componentelor care pot fi realizate local și standardele necesare, cu cel puțin un an înaintea atribuirii. Firmele ar ști unde merită să investească, băncile ar putea evalua contracte viitoare, iar universitățile ar vedea ce specializări lipsesc.

Al treilea prag este cercetarea. Programul european pentru industria de apărare pune 1,5 miliarde de euro în consolidarea capacității de producție, tehnologie și achiziții comune. România nu ar trebui să participe numai ca piață de desfacere sau atelier. Institutele, universitățile și companiile pot construi consorții pentru comunicații, autonomie, materiale, senzori și tehnologii cu dublă utilizare. Un prototip nu rezolvă imediat o lipsă din înzestrare, dar fără prototipuri nu va exista nici produs românesc de generație următoare.

Industria civilă poate conta mai mult decât numele istorice din apărare. Firmele de software, robotică, optică, automotive, electronică și securitate cibernetică au procese și oameni care pot intra în programe militare. Obstacolul este adesea accesul la informație și la proceduri, nu capacitatea tehnică. Un mecanism sigur prin care armata publică probleme tehnologice, iar companiile pot testa soluții, ar lărgi baza de furnizori. Secretizarea necesară nu trebuie confundată cu opacitatea care protejează aceiași contractori de concurență.

Achiziția comună europeană aduce și disciplina seriei mari. România a cumpărat adesea loturi mici, în configurații speciale, care scumpesc piesele și fac exportul dificil. Intrarea într-un program comun înseamnă compromis asupra unor cerințe naționale, dar poate oferi volume, cost mai mic și acces la o piață mai largă. Pentru o fabrică locală, zece ani de comenzi pentru mai multe armate valorează mai mult decât un contract românesc spectaculos și izolat. Politica industrială trebuie să urmărească locul în serie, nu unicitatea paradei.

Există și un risc de guvernanță. Bugetele mari, termenele urgente și informația clasificată pot reduce concurența și controlul public. Tocmai de aceea, obiectivele industriale trebuie anunțate înainte de achiziție și măsurate după: valoarea produsă în țară, numărul furnizorilor certificați, cheltuiala de cercetare, drepturile de proprietate intelectuală, exporturile și capacitatea de mentenanță. Nu este nevoie ca detaliile tactice să fie publice pentru ca rezultatul economic să poată fi verificat.

Statul trebuie să evite și promisiunea că fiecare județ va primi o fabrică. Industria de apărare are nevoie de clustere, nu de distribuție politică. Furnizorii, facultățile, poligoanele de testare și integratorii trebuie să fie suficient de aproape pentru ca ideile și oamenii să circule. Investiția într-un centru puternic, conectat la parteneri europeni, poate produce mai mult decât zece unități care supraviețuiesc doar din contracte acordate administrativ. Geografia industrială nu se negociază ca o listă de funcții publice.

Pentru fiecare achiziție mare, Guvernul ar trebui să prezinte două bilanțuri distincte. Primul privește apărarea: ce capacitate militară cumpărăm, când intră în serviciu și cât costă pe durata de viață. Al doilea privește economia: ce se produce local, cine deține cunoașterea, ce poate fi exportat și câți furnizori intră în lanț. Dacă cele două sunt amestecate, orice contract va putea fi vândut drept succes industrial, chiar dacă industria nu primește decât lucrări de mică valoare.

Un buget militar mai mare este condiția financiară a modernizării, nu dovada că modernizarea industrială s-a produs. România poate ieși din actualul ciclu cu forțe armate mai bine echipate și cu fabrici mai capabile. Poate ieși și cu sisteme performante, dar cu aceeași dependență de piese, software și decizii luate în altă parte. Diferența va fi făcută de contractele semnate acum, de competențele pe care le păstrăm și de libertatea de a întreține, modifica și exporta ceea ce producem. Industria nu apare din procentul alocat apărării. Apare din partea inteligent negociată a fiecărei comenzi.