Lichiditatea va decide cât valorează creșterea Bursei

Bursa de Valori București a încheiat săptămâna cu o capitalizare de 674,17 miliarde de lei pe segmentul principal, cu aproximativ 2,37 miliarde peste nivelul de la 2 octombrie. BET a rămas la peste 33.400 de puncte și afișează o creștere de peste 36% de la începutul anului. Cifrele arată bine. Întrebarea utilă este cât din această valoare poate fi mobilizat atunci când un investitor vrea să cumpere sau să vândă, iar o companie vrea să atragă bani noi.

Capitalizarea este fotografia prețurilor de la închidere. Dacă ultima tranzacție ridică o acțiune, valoarea de piață a tuturor acțiunilor urcă, deși numai o fracțiune a lor a fost schimbată. Lichiditatea descrie filmul: câți bani circulă, cât de repede poate fi executat un ordin și cât de mult se mișcă prețul când intră sau iese un investitor important. Pentru o piață matură, fotografia și filmul trebuie să se susțină reciproc.

La București, tranzacțiile săptămânii au fost din nou concentrate în câteva nume. Premier Energy, Banca Transilvania și Romgaz au adunat o parte mare din rulaj. Este firesc ca societățile mari să domine, însă diferența față de restul pieței rămâne prea mare. Un manager de fond poate construi rapid o poziție în acțiunile lichide; în multe companii mici, aceeași sumă ar împinge prețul în sus la cumpărare și l-ar trage în jos la vânzare.

Această problemă nu este nouă. Analiza OECD asupra pieței românești a arătat că rata medie de rotație a acțiunilor pe piața principală a fost de numai 6,8% din 2015, iar pe AeRO de 3,1%. România se afla mult sub alte piețe europene, iar activitatea era concentrată într-un grup restrâns de emitenți. Cifrele actuale sunt diferite, dar mecanismul structural descris atunci continuă să fie vizibil.

Lichiditatea scăzută are un cost concret. Investitorul cere o primă mai mare pentru riscul de a nu putea ieși la prețul afișat. Compania plătește acea primă printr-o evaluare mai mică sau printr-un cost mai mare al capitalului. O bursă poate avea indici în creștere și, în același timp, să rămână dificilă pentru o firmă care vrea să finanțeze o fabrică, o extindere regională sau o achiziție.

Primul răspuns este free-floatul. Multe societăți au o parte redusă din acțiuni disponibilă efectiv la tranzacționare. Acționarul majoritar păstrează controlul, iar investitorii existenți țin pozițiile perioade lungi. Rezultatul este o ofertă mică de titluri și ședințe în care puține ordine stabilesc prețul. O ofertă secundară bine pregătită poate mări free-floatul fără să schimbe strategia companiei și poate atrage fonduri care evită emitenții greu de tranzacționat.

Statul are aici un rol direct. Deține participații importante în companii energetice și de infrastructură, iar pachetele minoritare suplimentare ar putea lărgi piața fără pierderea controlului. Alegerea nu trebuie făcută ca o vânzare grăbită pentru acoperirea deficitului. O ofertă planificată, cu guvernanță mai bună și un calendar credibil de investiții, poate ridica standardul întregii piețe și poate crea repere de evaluare pentru companii private.

Al doilea răspuns este fluxul de listări noi. O piață care reciclează zilnic aceleași zece sau cincisprezece acțiuni nu oferă suficientă diversificare fondurilor de pensii, investitorilor individuali sau administratorilor străini. România are companii antreprenoriale ajunse la dimensiunea potrivită pentru bursă, dar multe preferă creditul bancar, fondurile private sau vânzarea către un investitor strategic. Costul și durata listării, transparența cerută și teama de evaluare publică rămân bariere reale.

BVB, Autoritatea de Supraveghere Financiară și intermediarii trebuie să reducă partea administrativă a acestor bariere fără să slăbească protecția investitorilor. Prospectele pot deveni mai ușor de pregătit, iar regulile trebuie aplicate previzibil. Pentru o companie medie, lunile de incertitudine și onorariile pot cântări mai mult decât taxa formală de listare. O procedură clară valorează aproape la fel de mult ca o subvenție.

Al treilea răspuns este informația. Marile companii sunt urmărite de analiști, apar în conferințe și publică prezentări detaliate. Un emitent mic poate trece săptămâni fără o analiză independentă. În lipsa informației, investitorii aplică o reducere de preț sau evită complet acțiunea. Programul de cercetare al bursei trebuie extins, iar rapoartele ar trebui să explice ipotezele, riscurile și fluxurile de numerar, nu să repete comunicatele companiei.

Market makerii pot completa această infrastructură. Ei afișează simultan cotații de cumpărare și de vânzare și reduc intervalul dintre ele, în limite stabilite prin contract. Mecanismul funcționează numai dacă obligațiile sunt măsurabile și dacă emitentul înțelege că lichiditatea este o investiție continuă. Un contract bifat formal, cu cantități prea mici și intervale largi, nu schimbă experiența investitorului.

Fondurile de pensii au devenit un pilon al cererii, dar dimensiunea lor scoate la iveală limitele ofertei locale. Pe măsură ce contribuțiile cresc, administratorii au nevoie de companii suficient de mari, transparente și lichide. Dacă universul investibil rămâne îngust, banii se concentrează în aceleași acțiuni sau pleacă spre piețe externe. Economiile românilor pot finanța firme românești numai dacă acestea oferă instrumente potrivite ca mărime și calitate.

Investitorul individual contează la fel de mult. Programele Fidelis au adus zeci de mii de persoane la bursă, dar trecerea de la titluri de stat la acțiuni cere educație și încredere. Brokerii trebuie să explice riscul, iar companiile trebuie să comunice regulat, inclusiv când rezultatele sunt slabe. O piață nu devine profundă doar printr-o campanie de promovare; se dezvoltă atunci când participanții revin după prima experiență și pot tranzacționa fără surprize operaționale.

Guvernanța rămâne condiția de fond. Un free-float mai mare aduce acționari noi, iar aceștia vor tratament egal, consilii profesioniste și decizii explicate înainte, nu după consumarea lor. Companiile care folosesc bursa numai pentru imagine, dar păstrează toate deciziile într-un cerc închis, vor descoperi că lichiditatea se retrage la primul conflict. Încrederea se vede în preț, însă se construiește în adunări generale, raportări și politici de capital.

Creșterea indicilor este binevenită. Ridică valoarea economiilor investite, îmbunătățește vizibilitatea pieței și poate convinge noi companii să ia în calcul listarea. Totuși, performanța dintr-un an nu rezolvă singură concentrarea tranzacțiilor. O piață robustă trebuie să poată absorbi ordine mari, să finanțeze emisiuni noi și să păstreze interesul atunci când indicii trec printr-o corecție.

Ținta următoare pentru Bursa de la București nu ar trebui să fie doar un nou record al BET sau al capitalizării. Mai important este ca valoarea zilnică tranzacționată să crească într-un grup mai larg de emitenți, ca diferențele dintre cotațiile de cumpărare și vânzare să se reducă și ca ofertele publice să aducă bani în companii, nu doar să mute acțiuni între investitori. Atunci capitalizarea va deveni o resursă economică, nu doar o sumă impresionantă afișată la sfârșitul ședinței.

Bursa are deja infrastructura, un bazin de economisire în creștere și câteva companii care pot atrage capital regional. Urmează partea mai grea: mai mult free-float, cercetare mai bună, reguli previzibile, market making real și o conductă constantă de listări. Dacă aceste elemente avansează împreună, câștigul de 2,37 miliarde de lei dintr-o săptămână va conta dincolo de ecranul bursier. Va însemna un cost mai mic al capitalului pentru economie și o alternativă credibilă la creditul bancar.