Cererea de finanțare scoate la iveală slăbiciunile politicii energetice

În cinci zile, primării, spitale, școli și alte instituții publice au cerut aproape 600 de milioane de euro pentru panouri solare și baterii. Cifra poate fi prezentată ca un succes administrativ: există proiecte, există interes și există bani europeni. Dar viteza cu care se umple o platformă de finanțare nu spune aproape nimic despre calitatea investițiilor care vor rămâne după închiderea apelului.

Datele publicate de AFIR sunt mai interesante decât arată totalul. Pentru producerea energiei destinate autoconsumului au fost cerute 311 milioane de euro dintr-o alocare de 500 milioane. Pentru stocare au fost cerute 283 milioane dintr-un buget de 150 milioane. Cererea totală este sub plafonul cumulat, însă componenta pentru baterii este deja suprasubscrisă cu aproape 89%. Nu avem o lipsă generală de finanțare. Avem o nepotrivire între felul în care a fost împărțit bugetul și tipul de investiție pe care instituțiile îl consideră acum necesar.

Prima reacție a statului va fi, probabil, căutarea unei suplimentări. Este o reacție ușor de înțeles și uneori corectă. Bateriile pot crește valoarea unei instalații fotovoltaice, pot reduce consumul din rețea în orele scumpe și pot păstra o parte din energia produsă atunci când clădirea nu o folosește. Un spital are consum continuu. O școală produce energie vara, când sălile sunt aproape goale. O stație de pompare funcționează după un program dictat de serviciul public, nu de curba soarelui. Stocarea poate rezolva o parte din aceste nepotriviri.

Totuși, o cerere mare nu este dovada că fiecare baterie propusă este necesară. În multe programe publice, solicitantul dimensionează proiectul după suma maximă disponibilă, nu după profilul real de consum. Consultantul este plătit pentru depunere, furnizorul pentru echipamente, iar autoritatea locală își asumă că economia va veni de la sine. După recepție rămân costurile de mentenanță, degradarea capacității, actualizările de software, asigurarea și înlocuirea componentelor. Dacă acestea nu intră în calculul inițial, investiția poate arăta bine în fotografie și slab în contabilitate.

Selecția nu ar trebui făcută numai după ordinea depunerii. Viteza contează într-un program cu termene europene, dar nu măsoară utilitatea publică. Un proiect pregătit de o primărie cu bani pentru consultanță poate intra înaintea unui spital care are un consum mai mare, economii potențiale mai clare și o nevoie mai serioasă de continuitate. Principiul primul venit, primul evaluat simplifică administrarea apelului, însă poate transforma capacitatea de a încărca repede documente într-un avantaj mai important decât randamentul investiției.

O politică energetică ar cere trei comparații simple. Prima este raportul dintre capacitatea propusă și consumul orar al instituției, nu doar factura anuală. A doua este costul total pe durata de viață, inclusiv înlocuirea bateriilor și mentenanța. A treia este alternativa: izolarea clădirii, schimbarea echipamentelor, mutarea consumului sau un contract mai bun de furnizare pot economisi uneori mai mult decât o instalație supradimensionată.

Racordarea este un alt filtru pe care discursul despre fonduri îl evită. Panourile, invertoarele și bateriile nu funcționează într-un vid administrativ. Proiectul depinde de rețea, de avize, de puterea aprobată și de capacitatea operatorului de distribuție. România are deja proiecte energetice care există pe hârtie, dar așteaptă ani pentru conexiune sau pentru întărirea rețelei. Nu ar trebui să adăugăm la această listă sute de investiții publice contractate înainte ca traseul tehnic să fie clar.

Mai există și problema competenței locale. O instalație modernă produce date în fiecare minut, iar economiile apar numai dacă cineva urmărește producția, consumul, starea bateriei și alertele. Multe instituții nu au un responsabil energetic și nici contracte de operare bine definite. Dacă furnizorul dispare sau dacă perioada de garanție se încheie, primăria poate rămâne cu un sistem pe care nimeni nu îl înțelege. Finanțarea ar trebui să includă pregătirea personalului, accesul la date și obligația ca instituția să poată schimba operatorul fără să piardă controlul instalației.

Fondul pentru Modernizare există pentru a reduce emisiile și pentru a întări sistemele energetice, nu pentru a distribui echipamente după criteriul vizibilității politice. De aceea, indicatorii proiectelor trebuie publicați. Câtă energie produce fiecare instalație? Cât este folosit local? Cât se stochează? Ce economie a obținut instituția? Câte sisteme au fost oprite și de ce? Fără aceste răspunsuri, succesul va fi măsurat în contracte semnate și megawați instalați, deși factura publică și funcționarea reală pot spune altă poveste.

Transparența este importantă și înainte de contractare. Dacă bugetul pentru stocare va fi suplimentat, Ministerul Energiei trebuie să explice de unde vin banii și ce alte proiecte sunt amânate. Dacă nu va fi suplimentat, criteriile de departajare trebuie să fie inteligibile. Nu este suficient să anunți că evaluarea urmează ordinea cronologică. Când aproape două proiecte concurează pentru fiecare euro disponibil pe o componentă, decizia are efecte economice și trebuie justificată public.

Există un argument pentru ritm. România a pierdut prea mult timp cu programe care au avut bani, dar nu au ajuns la lucrări. O procedură complicată poate bloca investițiile până când prețurile se schimbă și contractele nu mai sunt valabile. Soluția nu este însă renunțarea la selecție, ci folosirea unor criterii puține și măsurabile: consumul acoperit, economia anuală, costul total, stadiul racordării și capacitatea de operare. Proiectele bune pot fi evaluate repede tocmai pentru că datele esențiale sunt clare.

Mai trebuie evitată o eroare familiară: tratarea banilor europeni ca bani fără cost. Chiar și grantul integral consumă resurse publice. Echipamentele au nevoie de spațiu, personal și întreținere. O investiție slabă blochează fonduri care ar fi putut finanța una mai bună. Costul nu dispare pentru că nu este plătit direct din bugetul local în anul instalării. El reapare în exploatare și în înlocuirea tehnologiei.

Cererea mare pentru stocare transmite totuși un semnal util. Instituțiile au înțeles că producția solară fără flexibilitate nu rezolvă întreaga problemă a consumului. Acesta este un pas înainte față de programele care numărau doar panouri. Statul trebuie să răspundă semnalului printr-o alocare mai bine calibrată, dar și prin cerințe mai serioase privind datele, funcționarea și rezultatele.

La capătul programului, cetățeanul nu va întreba câte dosare au fost depuse în primele cinci zile. Va vedea dacă spitalul plătește mai puțin pentru electricitate, dacă școala își folosește instalația și dacă serviciul local poate funcționa când rețeaua este sub presiune. Aceste rezultate despart o politică energetică de o sesiune de finanțare. România are bani și cerere. Următoarea probă este să aleagă bine și să facă investițiile să funcționeze după ce festivitatea de inaugurare s-a terminat.