Economia cu două viteze greșite: consumul scade, costurile urcă

Trei statistici publicate aproape simultan descriu aceeași tensiune din unghiuri diferite. Volumul comerțului cu amănuntul a scăzut cu 5,6% în primul semestru, prețurile producției industriale au urcat anual cu 14,3% în iunie, iar numărul firmelor dizolvate a crescut cu 12,95%. Niciuna nu este, singură, dovada unei recesiuni. Împreună arată o economie în care clienții cumpără mai puțin, producătorii suportă costuri mai mari și o parte dintre companii ies din piață.

Conform datelor INS publicate de DigiEconomic, scăderea comerțului este una de volum, după eliminarea influenței prețurilor. Aceasta este distincția care contează. Încasările unui magazin pot părea stabile pentru că etichetele sunt mai mari, deși prin case trec mai puține produse. Pentru economie, cantitatea vândută spune mai mult despre cererea reală, rotația stocurilor și capacitatea gospodăriilor de a-și menține consumul.

Produsele nealimentare au avut cel mai mare recul în seria ajustată, de 7,5%, alimentele, băuturile și tutunul au coborât cu 4,3%, iar carburanții cu 2,6%. Când scad electronicele sau mobilierul, putem vorbi despre achiziții amânate. Când se reduce și volumul alimentelor, semnalul este mai sever: familiile schimbă mărci, micșorează coșul și folosesc mai mult promoțiile pentru bunuri pe care nu le pot elimina.

În același timp, datele Eurostat prezentate de DigiEconomic plasează România pe locul al doilea în Uniunea Europeană la creșterea anuală a prețurilor producției industriale. Media UE a fost de 4,7%, mult sub ritmul românesc. Energia explică o parte importantă, iar seria națională indică avansuri mari și în bunurile intermediare. Aceste prețuri sunt măsurate înainte ca produsul să ajungă la raft, dar ele pot eroda marjele sau se pot transmite mai târziu către consumator.

Aceasta este capcana celor două viteze greșite. Dacă firmele transferă costul, inflația rămâne ridicată și consumul real poate scădea mai mult. Dacă nu îl transferă, marjele se comprimă, investițiile se amână și firmele fragile dispar. O economie poate evita temporar scumpirea la raft tocmai pentru că producătorul sau comerciantul absoarbe pierderea. Datele de consum arată rezultatul pentru gospodării; bilanțurile companiilor arată costul ascuns.

Numărul dizolvărilor trebuie citit cu precauție. Potrivit datelor ONRC publicate de DigiEconomic, au fost dizolvate 29.818 firme în primul semestru, față de 26.400 cu un an înainte. Dizolvarea nu este același lucru cu insolvența și poate elimina societăți inactive. Dar o creștere de aproape 13%, concomitentă cu cerere mai slabă și costuri industriale mai mari, nu poate fi respinsă ca simplă curățenie administrativă.

Comerțul a avut cele mai multe dizolvări, deși numărul lor în sector a fost mai mic decât anul trecut. Activitățile profesionale, construcțiile și transportul au urmat. Distribuția sugerează că nu există o singură cauză și nici o singură industrie bolnavă. Costul creditului, fiscalitatea, energia, lipsa de personal și scăderea comenzilor acționează diferit asupra firmelor, dar toate reduc spațiul de eroare.

Modelul de creștere bazat pe consum își arată limitele. Analiza viceguvernatorului Băncii Naționale a României a subliniat dezechilibrul dintre cererea internă și producția locală și efectul asupra deficitului extern. Când consumul crește mai repede decât oferta internă, importurile umplu diferența. Când consumul scade, deficitul se poate ajusta, dar printr-un mecanism dureros: vânzări, taxe și activitate mai mici.

Nu orice reducere a consumului este rea. O economie care importa excesiv și economisea puțin avea nevoie de reechilibrare. Problema este calitatea ajustării. Dacă importurile scad fiindcă producătorii români câștigă cotă de piață, rezultatul poate fi sănătos. Dacă scad doar pentru că gospodăriile sărăcesc și companiile reduc activitatea, dezechilibrul extern se îmbunătățește pe hârtie, în timp ce baza de producție rămâne slabă.

Răspunsul greșit ar fi un nou stimul general al consumului. Reduceri temporare de taxe, transferuri fără țintă sau credit subvenționat pot ridica vânzările pentru câteva luni, dar într-o economie cu ofertă rigidă alimentează importurile și prețurile. Statul ar obține un titlu pozitiv despre comerț și ar agrava exact deficitul și inflația care au produs vulnerabilitatea.

La fel de greșită ar fi austeritatea oarbă aplicată tuturor firmelor și investițiilor. Când cererea privată slăbește, tăierea proiectelor productive multiplică reculul. Ajustarea bugetară trebuie să protejeze investițiile care reduc costurile structurale: rețele energetice, transport, digitalizare, educație tehnică și cofinanțarea proiectelor europene. Economisirea prin amânarea acestora mută factura în anii următori.

Politica economică trebuie să distingă între lichiditate și viabilitate. O companie bună, lovită temporar de costul energiei sau de întârzierea unei plăți publice, poate avea nevoie de garanții și capital de lucru. O firmă fără piață nu trebuie ținută artificial în viață. Sprijinul eficient este temporar, transparent și condiționat de investiții sau restructurare, nu de abilitatea de a negocia o excepție.

Pentru întreprinderile mici, predictibilitatea fiscală valorează adesea mai mult decât o schemă nouă. O taxă schimbată cu câteva săptămâni înainte de aplicare perturbă prețurile, contractele și stocurile. Firmele mari pot cumpăra consultanță și acoperire financiară; cele mici răspund prin amânarea angajărilor și păstrarea lichidității. Instabilitatea administrativă devine astfel un cost fix regresiv.

Și concurența contează. Dacă firmele eficiente ies din piață pentru că nu au acces la finanțare, iar cele protejate supraviețuiesc, productivitatea scade. Dacă reducerea cererii forțează însă companiile să își optimizeze stocurile, energia și distribuția, ajustarea poate produce o economie mai robustă. Statul nu poate selecta perfect câștigătorii, dar poate păstra reguli egale și acces funcțional la restructurare.

Datele lunare următoare trebuie citite ca un tablou, nu ca o colecție de comunicate. Comerțul în volum, prețurile la poarta fabricii, comenzile industriale, insolvențele, dizolvările, salariile reale și creditul companiilor arată împreună dacă economia se stabilizează. Un singur indicator pozitiv nu anulează combinația dintre cerere slabă și costuri ridicate.

Opinia mea este că România se află într-o ajustare inevitabilă, dar rezultatul ei nu este predeterminat. Putem coborî consumul prin pierderea puterii de cumpărare și închiderea firmelor sau putem muta resursele către producție, export și investiții. Prima cale reduce dezechilibrele prin contracție. A doua le reduce prin creșterea ofertei interne.

Guvernul ar trebui să publice lunar o evaluare integrată a acestei ajustări și să explice ce măsuri răspund fiecărui canal. BNR urmărește inflația și creditul, Ministerul Finanțelor deficitul, iar ministerele economice programele pentru firme. Fără o diagnoză comună, fiecare instituție își poate atinge indicatorul îngust în timp ce economia pierde ansamblul.

Cifra de 5,6% nu este doar despre magazine, iar cea de 14,3% nu este doar despre fabrici. Prima arată limita cererii, a doua presiunea ofertei. Între ele se află compania care decide dacă mărește prețul, reduce investiția, concediază sau închide. Calitatea politicii economice se măsoară prin cât de multe firme productive pot trece acest interval fără ca nota să fie mutată integral pe consumator sau pe buget.