Credibilitatea fiscală valorează mai mult decât orice nouă taxă

În România, o taxă nouă este prezentată adesea ca dovada că Guvernul face ordine. De fapt, momentul în care apare spune mai mult decât nivelul ei. Dacă măsura este anunțată după aprobarea bugetului, schimbată înainte de aplicare și corectată prin excepții, nu avem o strategie fiscală. Avem o gaură contabilă căreia i s-a găsit, în grabă, un nume. Piața nu recompensează inventivitatea fiscală. Recompensează capacitatea statului de a spune ce va face și de a face ceea ce a spus.

Prognoza Comisiei Europene din primăvara anului 2026 estimează pentru România un deficit de 6,2% din produsul intern brut în acest an și 5,8% în 2027. Datoria publică ar urca de la 59,3% din PIB în 2025 la 63,4% în 2027, în principal din cauza deficitelor primare și a plăților de dobânzi. Economia ar crește cu numai 0,1% în 2026. Combinația este incomodă: statul trebuie să reducă dezechilibrul exact când veniturile private, consumul și investițiile sunt fragile.

De aici apare tentația taxei-surpriză. Este mai rapid să modifici o cotă decât să închizi o agenție inutilă, să refaci o schemă de sporuri sau să verifici mii de contracte. Încasarea poate fi trecută imediat într-un tabel; reforma administrației cere conflict, luni de muncă și răspundere personală. Dar viteza legislativă nu înseamnă eficiență. O taxă prost pregătită schimbă prețuri, amână investiții și produce litigii înainte să aducă venitul estimat.

Eurostat a confirmat că România a avut în 2025 cel mai mare deficit din Uniunea Europeană, 7,9% din PIB. Nu mai este o abatere de un an provocată de o criză. Procedura europeană de deficit excesiv pentru România este deschisă din 2020. Consiliul UE a revizuit în 2025 traseul de corecție și cere închiderea procedurii până în 2030, cu o limită de 2,6% pentru creșterea nominală a cheltuielilor nete în 2026. Problema nu este lipsa unei ținte. Este istoricul țintelor ratate.

Credibilitatea fiscală pare o noțiune pentru agenții de rating până când intră în rata unei companii. Statul se împrumută primul și în volume mari. Randamentul cerut titlurilor sale devine reper pentru obligațiunile firmelor, pentru finanțarea băncilor și, indirect, pentru creditul acordat economiei. Când investitorii cer o primă suplimentară fiindcă nu au încredere în buget, costul nu rămâne la Ministerul Finanțelor. Ajunge în utilajul cumpărat în leasing, în proiectul imobiliar, în capitalul de lucru și în rata ipotecară.

Acesta este motivul pentru care o măsură care aduce un miliard de lei poate să coste economia mai mult decât încasează. Dacă este percepută drept începutul unei serii, companiile reduc investițiile și păstrează lichiditate. Dacă lovește un sector cu active greu de mutat, poate produce bani pe termen scurt, dar reduce apetitul pentru proiectul următor. Dacă vine cu aplicare retroactivă sau definiții neclare, contribuabilul bun plătește consultanță și provizioane, iar contribuabilul agresiv caută portițe.

Nu rezultă că România nu trebuie să majoreze niciodată taxe. Un stat cu venituri fiscale mici și obligații europene, militare și sociale mari nu poate promite simultan servicii mai bune și sarcină fiscală neschimbată pentru toată lumea. Discuția serioasă este despre bază, echitate, calendar și folosirea banilor. O taxă anunțată cu un an înainte, evaluată public și aplicată uniform poate fi absorbită în planurile unei firme. Aceeași taxă introdusă peste noapte este un impozit suplimentar pe încredere.

Bugetul credibil trebuie să înceapă de la ipoteze care rezistă fără miracole. Veniturile nu se proiectează la nivelul dorit, ci la nivelul pe care administrația fiscală îl poate colecta. Cheltuielile cu salariile, pensiile și dobânzile nu se ascund sub estimări optimiste. Proiectele de investiții se ordonează după stadiu și randament, nu după capacitatea fiecărui ministru de a obține o anexă. O rezervă reală pentru energie, calamități și încetinire economică este mai ieftină decât o ordonanță de urgență redactată după apariția facturii.

Mai ales cheltuiala trebuie făcută lizibilă. Cetățeanul aude că deficitul se reduce, dar vede instituții noi, scheme temporare prelungite și rectificări care mută bani fără explicații. Compania primește o taxă în plus, însă nu poate afla ce program a fost închis și ce economie permanentă a făcut statul. Fără această simetrie, consolidarea fiscală devine o operațiune aplicată aproape exclusiv contribuabilului, iar rezistența politică este inevitabilă.

Ministerul Finanțelor ar trebui să publice un calendar fiscal pe doi ani, actualizat numai în ferestre prestabilite, cu excepția urgențelor definite strict. Fiecare măsură ar avea o estimare de venit, cost administrativ, efect distributiv și dată de evaluare. După șase și douăsprezece luni, diferența dintre promisiune și încasare ar fi explicată nominal. Nu este birocrație suplimentară; este disciplina minimă cerută unei instituții care modifică planurile tuturor celorlalți.

În paralel, fiecare minister ar trebui să prezinte economii structurale, nu blocaje de plăți. Amânarea unei facturi din decembrie în ianuarie îmbunătățește fotografia unui an și strică următorul buget. Înghețarea investițiilor mature reduce rapid deficitul și lent capacitatea economiei de a crește. Reforma înseamnă să elimini programul care nu funcționează, să unești instituțiile cu atribuții suprapuse, să digitalizezi controlul și să cumperi la prețuri comparabile. Este mai greu decât o cotă nouă tocmai fiindcă schimbă statul, nu doar formularul contribuabilului.

Eurogrupul a formulat recent o idee pe care România ar trebui să o trateze literal: în vremuri nesigure, credibilitatea devine un activ economic. Nu este o invitație la austeritate oarbă. Chiar Eurogrupul cere ca eventualele măsuri pentru energie să fie țintite, temporare și compatibile cu regulile fiscale, în timp ce investițiile în securitate, digitalizare și energie trebuie protejate. Austeritatea taie ce este simplu de tăiat. Credibilitatea alege și explică.

Un stat credibil poate cere un efort mai mare și îl poate finanța mai ieftin, fiindcă oamenii știu cât durează și la ce folosește. Un stat impredictibil trebuie să ofere dobânzi mai mari și să amenințe cu controale pentru a obține aceeași conformare. Diferența nu este de comunicare, ci de bani. Se vede în fiecare licitație de titluri, în fiecare investiție amânată și în fiecare companie care își face bugetul cu o rezervă pentru următoarea ordonanță.

România nu va ieși din deficit printr-o singură taxă și nici printr-un singur an de înghețări. Va ieși atunci când bugetul încetează să fie o promisiune politică anuală și devine un contract verificabil pe mai mulți ani. Până atunci, orice venit nou va cumpăra puțin timp și va consuma puțină încredere. Iar încrederea, spre deosebire de o cotă fiscală, nu poate fi majorată prin vot la miezul nopții.