Când curentul devine rație: costul penuriei energetice

România nu a ajuns, în acest moment, la întreruperi generalizate de curent pentru populație. Această precizare este obligatorie înaintea oricărei opinii despre penurie. Sistemul funcționează, importurile acoperă o parte din deficit, iar operatorul de transport spune că nu există un risc imediat de avarie majoră. Dar faptul că statul cere gospodăriilor să își mute consumul, instituțiilor să stingă luminile, fabricilor să reducă puterea și operatorilor să pregătească deconectări controlate arată că am trecut de la o problemă de preț la una de disponibilitate.

Ministerul Energiei a cerut consumatorilor casnici, companiilor, instituțiilor publice și prosumatorilor să reducă voluntar consumul între orele 19:00 și 23:00 până la 31 august. Motivul este concret: seceta a coborât debitul Dunării la aproximativ 1.400 de metri cubi pe secundă, aproape de minimul din 1985 și mult sub media lunii august, de circa 3.900. Unitatea 1 de la Cernavodă a fost oprită preventiv, hidroenergia este limitată, iar seara producția fotovoltaică dispare exact când consumul rămâne ridicat.

Transelectrica afirmă că reducerile voluntare au contribuit la menținerea echilibrului și că sistemul operează în siguranță. Nu există o contradicție între mesajul liniștitor și apelul la economie. Într-un sistem electric, producția și consumul trebuie echilibrate în fiecare moment; o marjă care pare suficientă la prânz poate dispărea după apus. Importul este un amortizor important, dar nu o centrală aflată la dispoziția exclusivă a României. Țările vecine sunt afectate de aceeași secetă și pot avea propriile vârfuri de consum.

De aceea, reducerea cererii nu este în sine un eșec și nici o întoarcere rușinoasă la economia de comandă. Agenția Internațională a Energiei arată că flexibilitatea consumului poate reduce costurile, integra mai bine energia regenerabilă și evita investiții în capacități folosite numai în câteva ore de vârf. În sistemele moderne, o fabrică, o clădire sau o baterie care poate muta consumul oferă un serviciu la fel de real ca o centrală care pornește la comandă.

Problema României este că această flexibilitate apare acum mai ales ca apel moral și improvizație administrativă. Gospodăria este rugată să nu pornească simultan boilerul, mașina de spălat și încărcătorul mașinii electrice. Instituția publică trebuie să oprească iluminatul decorativ și climatizarea spațiilor goale. Prosumatorul cu baterie este îndemnat să încarce ziua și să consume seara. Toate sunt măsuri raționale, dar statul nu poate transforma solidaritatea temporară într-un substitut pentru contoare, tarife, stocare și contracte.

Guvernul estimează că aproximativ 800.000 de contoare inteligente vor permite tarifarea dinamică abia peste un an sau un an și jumătate. Această întârziere explică de ce autoritățile transmit recomandări generale în locul unui semnal economic precis. Dacă energia este abundentă și ieftină la prânz, iar seara este rară și scumpă, factura ar trebui să facă diferența vizibilă pentru cei care pot reacționa. Fără măsurare orară, consumatorul economisește pentru sistem, dar nu vede neapărat beneficiul în propriul contract.

Mai grav este cazul industriei. Premierul Ilie Bolojan a spus că nu sunt prevăzute compensații pentru marii consumatori care reduc voluntar puterea și că eventualele limitări vor fi stabilite tehnic de Transelectrica. Distincția dintre reducere voluntară și deconectare este însă mai complicată economic decât pare juridic. O fabrică poate accepta să amâne un proces, dar oprirea unui cuptor, a unei linii continue sau a unui sistem frigorific poate produce pierderi mult mai mari decât energia economisită.

Dacia și Ford au oprit producția până la 19 august, într-o perioadă care include mentenanță și concedii, iar premierul a estimat un efect de aproximativ 200 MW asupra consumului. Coordonarea unei opriri planificate cu o săptămână critică este utilă. Dar economia nu trebuie să confunde o fabrică închisă cu o capacitate energetică nouă. Cei 200 MW lipsesc din cerere pentru că lipsește și producția industrială, împreună cu valoarea adăugată, comenzile furnizorilor și o parte din activitatea logistică.

O întrerupere de curent are un cost mult mai mare decât prețul electricității nelivrate. În industrie, utilajele trebuie oprite în siguranță, loturile aflate în lucru se pot degrada, iar repornirea durează. În comerț, se întrerup plățile, refrigerarea și sistemele informatice. În orașe, energia susține pomparea apei, telecomunicațiile, semafoarele și transportul electric. Generatoarele protejează unele servicii, dar combustibilul, autonomia și întreținerea lor au limite.

Pentru întreprinderile mici, o pană de două ore poate însemna o zi pierdută. O brutărie, un atelier, un cabinet sau un depozit frigorific nu participă la negocierile dintre Guvern și marii consumatori și are rareori personal specializat pentru continuitate. Dacă întreruperile devin probabile, firmele cumpără generatoare, baterii și asigurări, țin stocuri mai mari și cer termene mai largi. Aceste cheltuieli nu cresc productivitatea; ele sunt taxa privată a unui sistem public nesigur.

Există apoi costul invizibil al riscului. Un investitor acceptă prețuri volatile dacă poate cumpăra protecție și își poate programa consumul. Acceptă mult mai greu incertitudinea administrativă: cine este întrerupt, în ce ordine, cu cât preaviz, pentru cât timp și cu ce despăgubire. O fabrică nouă se decide pe zece sau douăzeci de ani. Dacă energia devine o resursă acordată prin teleconferințe de criză, proiectele intensive în electricitate vor cere randamente mai mari sau vor merge în alte țări.

De aceea, afirmația că nu se acordă compensații este defensabilă numai pe jumătate. Statul nu trebuie să plătească automat orice companie care își mută voluntar consumul și nici să socializeze toate pierderile comerciale. Dar flexibilitatea contractată are valoare și, în piețele mature, este remunerată. Agenția europeană ACER definește răspunsul la cerere tocmai ca ajustarea consumului în urma unui preț sau stimulent financiar. O reducere disponibilă la comandă trebuie cumpărată transparent, nu cerută la nesfârșit ca gest patriotic.

Soluția este o piață de flexibilitate cu reguli cunoscute înaintea crizei. Consumatorii eligibili ar declara ce putere pot reduce, cât timp, cu ce preaviz și la ce cost. Operatorul ar selecta ofertele competitive și ar plăti disponibilitatea sau activarea, după modelul descris de Agenția Internațională a Energiei pentru programele de demand response. Deconectarea manuală și neanunțată trebuie să rămână ultimul instrument, nu mecanismul prin care statul descoperă cât valorează energia pentru fiecare firmă.

Și gospodăriile trebuie tratate diferențiat. Un apartament care folosește electricitate pentru aparatură medicală, răcire în caniculă sau apă caldă are mai puțină flexibilitate decât o locuință cu baterie și mașină electrică. Familiile cu venituri mici consumă deja puțin și au mai puține echipamente programabile. Un apel uniform la economie riscă să ceară cel mai mare sacrificiu celor care au consumul cel mai puțin elastic și cele mai slabe mijloace de protecție.

Instituțiile publice au obligația să dea exemplu, dar spectacolul luminilor stinse nu trebuie confundat cu politica energetică. Oprirea iluminatului arhitectural, reducerea climatizării în birouri goale și reprogramarea pompelor sunt măsuri corecte. Autoritățile ar trebui însă să publice zilnic consumul economisit în megawați, intervalele critice, importurile, rezervele și costul măsurilor. Fără cifre, economia de energie devine comunicare politică și nu poate fi evaluată.

Planul de Pregătire pentru Riscuri în domeniul energiei electrice, pus de Guvern pe agenda din 6 august, este necesar tocmai pentru a stabili scenarii, responsabilități și ordinea intervențiilor. Un plan bun trebuie să răspundă înaintea urgenței la întrebările incomode: care sunt consumatorii protejați, cum se anunță limitările, ce servicii au prioritate, cine coordonează și ce date se publică. Un document care există doar pentru conformarea europeană nu crește reziliența.

Pe termen scurt, România trebuie să protejeze Unitatea 2 de la Cernavodă, să folosească hidroenergia în orele critice, să securizeze importurile și să accelereze capacitățile de stocare gata de conectare. Aceste măsuri cumpără timp. Nu pot produce însă apă în Dunăre, nu pot garanta surplusul vecinilor și nu repară într-o lună anii în care centrale, rețele, baterii și proiecte hidrotehnice au avansat prea lent.

Pe termen mediu, lista este cunoscută și mai puțin spectaculoasă: contoare inteligente, tarife orare, agregatori care reunesc mii de consumatori flexibili, baterii la scară mare și mică, rețele automatizate, capacități dispecerizabile cu emisii mai mici și o strategie pentru răcirea centralei nucleare în perioadele de ape foarte mici. Investiția trebuie evaluată nu doar prin prețul mediu anual, ci prin valoarea ei în cele patru ore de seară când sistemul este vulnerabil.

Actuala criză transmite și o lecție despre tranziția energetică. România poate avea energie solară ieftină la prânz și penurie după apus în aceeași zi. Problema nu este existența regenerabilelor, ci lipsa infrastructurii care mută energia în timp și adaptează consumul. A opune panourile centralelor clasice ratează esența: un sistem robust are nevoie de producție diversă, stocare, interconectări și cerere flexibilă.

Întreruperea controlată poate preveni o pană necontrolată, iar o reducere plătită poate fi mai ieftină decât pornirea unei centrale foarte scumpe. Acestea sunt instrumente legitime. Devin semnul penuriei atunci când sunt folosite fără preț, fără contract și fără calendar, iar costul este lăsat în bilanțurile fabricilor și bugetele gospodăriilor.

Opinia mea este că România nu trebuie să dramatizeze perspectiva întreruperilor, dar nici să o normalizeze. Faptul că sistemul a rămas stabil este o reușită operațională; faptul că stabilitatea depinde de oprirea unui reactor, importuri, fabrici în pauză și apeluri generale la economie este un avertisment de politică publică. Dispecerii administrează criza de azi. Guvernul trebuie să explice de ce economia a ajuns să ofere, gratuit și în grabă, flexibilitatea pe care piața trebuia să o cumpere și infrastructura să o susțină.

Dacă luna august trece fără întreruperi, tentația va fi să declarăm problema rezolvată. Ar fi cea mai scumpă concluzie. Seceta se va repeta, vârfurile de seară vor rămâne, iar electrificarea transportului și încălzirii va crește cererea. Penuria nu începe când se stinge becul. Începe când statul nu mai are o soluție mai bună decât să roage economia să consume mai puțin. Iar costul ei continuă mult după ce lumina revine.