Deficitul mai mic nu este încă o victorie

Deficitul de 2,89% din PIB după opt luni este cea mai bună veste fiscală pe care România a primit-o de ceva timp. Diferența dintre veniturile și cheltuielile statului s-a redus cu aproape 27 de miliarde de lei față de aceeași perioadă din 2025, iar veniturile au crescut mult mai repede decât cheltuielile. Ar fi absurd să minimalizăm rezultatul. La fel de nesăbuit ar fi să-l declarăm victorie înaintea ultimelor patru luni ale anului și înainte de a vedea ce parte a ajustării poate rezista într-o economie care abia înaintează.

Execuția bugetară publicată de Ministerul Finanțelor arată că veniturile au urcat cu 11,4%, iar cheltuielile cu 4,2%. Într-o singură frază se află începutul unei corecții credibile: statul încasează mai mult și își temperează ritmul de cheltuire. Dar detaliile spun o poveste mai complicată. Încasările din TVA au crescut cu 25,2%, investițiile sunt alimentate în mare parte de bani europeni, iar cheltuielile cu dobânzile au avansat cu 26,7%. Bugetul respiră mai bine, dar plămânii lui depind de factori care nu pot fi controlați integral de la București.

Primul motiv de prudență este calendarul. Execuția la opt luni nu este o fotografie în miniatură a întregului an. Administrația plătește de regulă mai mult spre final, când se închid lucrări, se fac regularizări și ordonatorii încearcă să folosească alocările rămase. O rectificare poate muta rapid bani între capitole, iar o singură decizie privind salarii, compensații sau arierate poate schimba soldul. Cifra de august este un reper bun, nu o garanție pentru decembrie.

Al doilea motiv este prețul datoriei. România a plătit 42,05 miliarde de lei numai pentru dobânzi în primele opt luni, aproape 2% din PIB. Acești bani nu construiesc drumuri, nu modernizează școli și nu cumpără echipamente pentru spitale. Ei remunerează finanțarea deficitelor anterioare. Cu cât factura urcă, cu atât fiecare ministru are mai puțin spațiu pentru politici noi, iar contribuabilul primește mai puține servicii pentru aceeași povară fiscală. Consolidarea nu mai este un exercițiu impus de Bruxelles, ci o operațiune de recâștigare a libertății bugetare.

Al treilea motiv este compoziția ajustării. Cheltuielile de personal au scăzut, iar veniturile fiscale au crescut. Acesta poate fi un progres dacă reducerea vine din posturi inutile, sporuri nejustificate și o colectare mai bună. Devine o problemă dacă instituțiile esențiale pierd specialiști, dacă firmele suportă taxe improvizate sau dacă rambursările de TVA și plățile către furnizori sunt amânate pentru a arăta un sold mai frumos. Un deficit mai mic obținut prin mutarea facturilor dintr-un sertar în altul nu este consolidare, ci contabilitate defensivă.

Investițiile oferă partea cea mai încurajatoare a execuției. Ele au crescut la 97,05 miliarde de lei, cu peste 25 de miliarde mai mult decât anul trecut. Aproape 70% din plățile relevante provin însă din fonduri externe nerambursabile. Este exact ceea ce România ar trebui să facă într-un an de ajustare: să lase banii europeni să susțină șantierele și comenzile interne în timp ce bugetul național își reduce dezechilibrul. Dependența aceasta este totodată un avertisment. Orice întârziere la PNRR sau la programele de coeziune se va vedea imediat în economie.

Noul program de guvernare complică și mai mult ecuația. Documentul depus în Parlament promite eliminarea impozitului minim pe cifra de afaceri de la 1 ianuarie 2027 și revenirea TVA la 19% atunci când România își va permite. Ambele idei pot fi apărate economic. IMCA penalizează firmele cu rulaj mare și marjă mică, iar o cotă standard mai redusă lasă mai mulți bani în economie. Problema nu este intenția, ci ordinea. Statul nu poate renunța la venituri înainte să demonstreze că și-a redus structural cheltuielile și că poate colecta mai bine taxele deja existente.

Formularea «când România își va permite» este sinceră, dar nu ține loc de criteriu. Companiile au nevoie să știe ce înseamnă acest moment: un anumit deficit, o traiectorie a datoriei, o evaluare a agențiilor de rating sau atingerea unei ținte de colectare. Fără un prag măsurabil, promisiunea TVA poate fi amânată la nesfârșit ori activată politic într-un moment nepotrivit. Politica fiscală serioasă nu se construiește din dorințe condiționate vag, ci din reguli care rezistă și când creșterea economică încetinește.

Ținta de 6,2% din PIB pentru deficitul cash rămâne severă chiar după rezultatul bun de la opt luni. Diferența dintre 2,89% și 6,2% nu este o rezervă de cheltuit. Este spațiul în care intră sezonalitatea, investițiile, dobânzile și obligațiile acumulate. Viitorul Cabinet ar face o eroare dacă ar interpreta primele opt luni ca pe o invitație la relaxare. Prima rectificare trebuie să distingă între proiectele care produc capacitate economică și cheltuielile care cumpără liniște politică pentru câteva săptămâni.

România mai are o dificultate: creșterea economică este prea slabă pentru a rezolva singură problema. Când PIB-ul avansează repede, veniturile cresc fără modificări mari de taxe, iar ponderea datoriei poate scădea mai ușor. Când economia stagnează sau se contractă, fiecare miliard economisit se simte în comenzi, salarii și consum. De aceea, consolidarea trebuie să protejeze investițiile care reduc costurile viitoare. Un proiect feroviar, o rețea electrică ori digitalizarea unei administrații pot costa astăzi și micșora cheltuielile economiei ani la rând.

Cea mai ieftină reformă rămâne plata la timp a facturilor publice. Guvernul poate raporta disciplină, dar dacă furnizorii așteaptă luni pentru lucrări deja executate, deficitul este transferat în bilanțurile companiilor. Firma ia credit, amână salarii sau nu își plătește subcontractorii, iar banca include riscul în dobândă. Statul ar trebui să publice lunar arieratele pe instituții și vechimea lor. O asemenea transparență ar arăta dacă ajustarea este reală sau doar mutată în afara tabelului bugetar.

La fel de importantă este calitatea veniturilor. Creșterea încasărilor din TVA poate veni din consum, din majorarea cotei, din inflație și dintr-o colectare mai bună. Numai ultima componentă lărgește baza fără să apese suplimentar economia. Ministerul Finanțelor ar trebui să descompună public rezultatul și să arate cât s-a obținut din digitalizare, controale țintite și reducerea fraudei. Altfel, contribuabilul corect vede doar o sumă mai mare și nu poate ști dacă povara este împărțită mai echitabil.

Pentru investitori, următorul test nu va fi declarația unui ministru, ci consecvența. Agențiile de rating urmăresc execuția, traiectoria datoriei, stabilitatea politică și capacitatea Guvernului de a adopta măsuri credibile. O lună bună ajută, dar nu șterge anii de deficit ridicat. România are nevoie de mai multe trimestre în care veniturile cresc fără șocuri fiscale, cheltuielile curente sunt ținute sub control, iar investițiile europene se transformă în infrastructură funcțională.

Rezultatul de la opt luni merită recunoscut ca progres. El arată că ajustarea este posibilă și că bugetul poate răspunde la disciplină. Nu dovedește însă că problema a fost rezolvată. Dobânzile cresc, economia este fragilă, iar noul program de guvernare adaugă promisiuni care trebuie finanțate. Adevărata victorie va veni când România va putea reduce deficitul fără taxe-surpriză, fără facturi ascunse și fără să sacrifice investițiile de care depinde creșterea. Până atunci, 2,89% este un semn bun pe un drum lung, nu linia de sosire.