România are locuri de muncă, dar nu pentru oamenii care le caută

România avea la 23 septembrie 34.352 de locuri de muncă vacante raportate prin agențiile de ocupare. În același timp, șomajul calculat de Institutul Național de Statistică a urcat la 6,8% în trimestrul al doilea, iar numărul persoanelor fără loc de muncă a ajuns la 558.100. Cele două cifre par să se infirme reciproc doar dacă presupunem că orice post poate fi ocupat de oricine, oriunde și pentru orice salariu. Piața muncii reale nu funcționează astfel. Ea are distanțe, chirii, calificări, programe și prețuri ale muncii.

Lista ANOFM din 23 septembrie arată ce caută angajatorii: aproape 3.850 de șoferi, 1.900 de manipulanți de marfă, peste 1.860 de curieri, muncitori în construcții, agenți de securitate și lucrători comerciali. Din total, numai 2.036 de posturi cereau studii superioare. Peste 18.500 erau destinate persoanelor fără studii sau cu educație primară și gimnazială. A spune că există zeci de mii de slujbe este corect. A sugera că ele rezolvă automat problema șomajului este o jumătate de adevăr.

Un loc vacant la marginea Bucureștiului nu îi este cu adevărat disponibil unui părinte singur din Vaslui. Mutarea cere garanție pentru chirie, bani pentru transport, o școală sau o creșă și certitudinea că salariul rămâne suficient după aceste cheltuieli. Dacă oferta abia acoperă locuirea, refuzul nu dovedește lene. Dovedește că prețul propus pentru muncă nu plătește costul mobilității. România discută adesea despre mobilitatea forței de muncă de parcă oamenii ar încăpea într-un tabel și s-ar reloca fără familie, datorii și rădăcini.

Ruptura se vede și între urban și rural. Datele INS despre piața muncii indică o rată a șomajului de 4% în orașe și de 10,1% în mediul rural. Pentru tineri, rata ajunge la 29,9%. Aici nu lipsește numai postul. Lipsesc transportul zilnic către zona industrială, conexiunea digitală stabilă, consilierea, stagiul care oferă prima experiență și uneori o adresă de la care poate începe căutarea. Un parc logistic amplasat la 25 de kilometri de o comună nu creează oportunitate dacă schimbul de noapte se termină după ultimul autobuz.

Companiile descriu problema prin cuvântul competențe. Au nevoie de electricieni, mecanici, sudori, șoferi, operatori de utilaje, tehnicieni și personal capabil să lucreze cu sisteme digitale. Școala profesională livrează prea puțini absolvenți, iar liceul teoretic îi pregătește pe mulți pentru o facultate aleasă fără legătură cu cererea locală. Dar și angajatorii au partea lor de responsabilitate. Prea multe anunțuri caută oameni gata formați, cu experiență, pentru salarii care nu includ costul acelei experiențe. Compania vrea competență, dar ar prefera ca altcineva să fi plătit formarea.

Bilanțul programului de ocupare arată că 94.316 persoane au fost încadrate prin măsurile ANOFM în primele opt luni ale anului. Este o activitate importantă, nu un rezultat de ignorat. Totuși, comparată cu numărul persoanelor inactive, cu șomajul tinerilor și cu diferențele regionale, cifra arată și limita instrumentelor curente. O mediere reușită rezolvă un caz. O piață funcțională cere ca școala, transportul, locuirea și investiția privată să ajungă în același loc, la momentul potrivit.

Există apoi problema salariului mic mascată drept deficit de personal. Dacă un post rămâne neocupat luni întregi, prima întrebare economică este dacă remunerația și condițiile sunt competitive. În orice altă piață, lipsa unui produs la prețul oferit duce la creșterea prețului sau la schimbarea produsului. În piața muncii, dezbaterea sare prea repede la importul de lucrători sau la sancționarea beneficiarilor de ajutoare. Ambele pot avea un rol, dar nu trebuie să scutească angajatorul de testul simplu al unei oferte care permite un trai decent.

Asta nu înseamnă că fiecare întreprindere poate dubla salariile. Firmele mici lucrează cu marje reduse, taxe impredictibile și clienți care refuză prețuri mai mari. Unele posturi valorează puțin fiindcă activitatea este slab productivă. Soluția nu este să ții salariul jos și să cauți permanent oameni mai ieftini. Este să investești în utilaje, organizare și instruire, astfel încât fiecare angajat să producă suficient pentru un venit mai bun. Politica de ocupare care ignoră productivitatea ajunge să administreze sărăcia, nu să o reducă.

Studiul OCDE privind economia României insistă asupra participării reduse la muncă și a economiei informale. Cele două se alimentează. Un om care poate câștiga ocazional, fără contract, o sumă apropiată de salariul net oferit oficial nu vede avantajul unei navete zilnice și al unui program rigid. Răspunsul nu poate fi numai controlul. Contractul trebuie să ofere acces real la sănătate, pensie, credit și protecție, iar diferența dintre costul total plătit de firmă și banii încasați de angajat trebuie explicată și administrată mai bine.

Pentru tineri, prima slujbă a devenit un cerc închis. Angajatorul cere experiență, iar candidatul nu o poate obține fără angajare. Stagiile plătite și ucenicia ar trebui tratate ca infrastructură a pieței muncii, nu ca programe marginale bifate anual. Statul poate finanța o parte a costului, dar contractul trebuie să conțină competențe verificabile, un mentor și o probabilitate reală de angajare. Altfel, subvenția plătește rotația ieftină a tinerilor fără să le construiască o profesie.

O reformă utilă ar porni de la harta navetei. Consiliile județene, agențiile de ocupare și angajatorii mari ar trebui să publice împreună unde sunt schimburile, de unde pot veni oamenii și ce rute lipsesc. Uneori, o cursă de autobuz sincronizată cu fabrica poate aduce mai mulți angajați decât o campanie națională. Alteori, soluția este o locuință de serviciu sau o creșă cu program prelungit. Politica muncii devine eficientă când rezolvă obstacolul concret, nu când repetă că oferta și cererea trebuie să se întâlnească.

A doua reformă privește datele. România numără posturi vacante, șomeri și participanți la cursuri, dar măsoară insuficient ce se întâmplă după șase sau douăsprezece luni. Câți absolvenți ai unui curs lucrează în meseria învățată? Cât rezistă într-un post persoana mediată? Care anunțuri sunt republicate pentru că oferta salarială nu atrage pe nimeni? Fără aceste răspunsuri, administrația poate raporta activitate intensă în timp ce aceeași nepotrivire revine în fiecare lună.

A treia este împărțirea costului formării. Companiile care știu exact ce competențe le lipsesc trebuie să intre în școala profesională cu utilaje, instructori și locuri garantate. Statul trebuie să finanțeze baza și să urmărească standardele, nu să ghicească din minister ce va cere o fabrică peste trei ani. Elevul are nevoie de o bursă suficientă și de o calificare transferabilă, ca să nu devină captiv unui singur angajator. Parteneriatul funcționează numai dacă riscul este împărțit corect.

Importul de lucrători din afara Uniunii Europene va continua și este legitim într-o economie deschisă. Nu trebuie însă folosit ca anestezic pentru problemele locale. Dacă firmele aduc oameni pentru posturi pe care românii nu le acceptă din cauza salariului, locuirii sau programului, tensiunea va reapărea sub altă formă. Lucrătorul străin are nevoie de aceleași standarde, protecții și posibilități de integrare. Concurența bazată pe vulnerabilitatea angajatului ieftinește temporar serviciul și scumpește societatea.

România nu duce lipsă pur și simplu de oameni și nici de slujbe. Duce lipsă de legături funcționale între ele. Cele 34.352 de posturi vacante și cei peste jumătate de milion de șomeri descriu aceeași problemă din două capete. Salariul trebuie să plătească viața din locul unde se află postul, calificarea trebuie construită înainte ca fabrica să intre în criză, iar transportul și îngrijirea copiilor trebuie privite ca politici de ocupare. Când aceste piese se întâlnesc, oamenii nu mai sunt o resursă abstractă, iar locul vacant devine cu adevărat un loc de muncă.