România are nevoie de ajutoare țintite înaintea următorului șoc
Plafonările generale sunt ușor de anunțat și foarte scumpe. Protecția eficientă cere registre actualizate, plăți rapide și criterii pregătite înainte ca prețurile să urce.
Când prețurile urcă brusc, guvernele aleg aproape instinctiv măsura care poate fi explicată într-o propoziție. Plafonarea facturii, reducerea unei accize sau compensarea unui produs pentru toată lumea intră repede în discursul public și ajunge repede pe afiș. Problema apare după ce se adună costul. Sprijinul general consumă bani și pentru cei care îl puteau plăti, devine greu de retras și lasă bugetul cu o factură care continuă după ce urgența s-a atenuat.
Analiza publicată de Fondul Monetar Internațional la 6 octombrie și inclusă în World Economic Outlook oferă o măsură a acestei risipe. Pentru a proteja venitul gospodăriilor sărace la același nivel, subvențiile generale aplicate prețurilor de consum pot costa între trei și șase ori mai mult decât transferurile țintite. Subvențiile pentru producători ajung, în estimările instituției, de 14 până la 22 de ori mai scumpe. În criza energetică europeană din 2022–2023, mai puțin de 20 de cenți din fiecare euro cheltuit pentru reducerea facturilor și carburanților au ajuns la cincimea cea mai săracă.
Cifrele explică un paradox cunoscut și în România. Măsura prezentată drept protecție socială îi avantajează adesea mai mult pe cei care consumă mai mult. O casă mare, două mașini și un venit ridicat absorb o subvenție mai mare decât o garsonieră încălzită puțin. Statul cheltuiește masiv, iar familia vulnerabilă primește doar o fracțiune din avantaj. Politic, schema pare egală. Economic, distribuția este profund inegală.
Alternativa nu este abandonarea oamenilor în fața scumpirilor. Este construirea unui sistem capabil să îi identifice și să îi plătească rapid pe cei expuși. Transferul direct poate acoperi o parte din factura la energie, alimentele sau transportul fără să reducă prețul pentru întreaga populație. Poate avea un termen clar, poate fi ajustat după venit și componența familiei și poate fi închis atunci când șocul trece. Aceste avantaje există numai dacă administrația știe cui trebuie să plătească.
Aici se află slăbiciunea românească. Statul are multe baze de date, dar ele comunică greu între ele. Venitul fiscal, ajutorul social, pensia, proprietățile, componența gospodăriei și adresa reală sunt administrate de instituții diferite. Unele informații se actualizează lunar, altele cu întârziere, iar cetățeanul este trimis să demonstreze din nou ceea ce o instituție publică știe deja. Într-o criză, aceste fricțiuni transformă ajutorul țintit într-un dosar depus după ce datoria s-a acumulat.
România are nevoie de o infrastructură socială pregătită înaintea următoarei scumpiri. Primul element este un registru actualizat al gospodăriilor, construit cu reguli stricte de acces și cu posibilitatea corectării rapide a datelor. Al doilea este un mecanism de plată care poate fi activat în câteva zile, nu după o ordonanță urmată de luni de norme. Al treilea este un canal simplu pentru contestații, astfel încât o familie omisă să nu depindă de intervenția politică sau de presă.
Criteriul de eligibilitate trebuie să fie mai inteligent decât un prag rigid de venit. Două familii cu aceeași sumă declarată pot avea costuri radical diferite dacă una are un copil cu dizabilități, locuiește într-o zonă fără transport public sau încălzește o casă prost izolată. Un sistem bun combină venitul cu vulnerabilitatea concretă și evită saltul prin care un leu în plus anulează întregul ajutor. Sprijinul poate scădea treptat, nu dispărea la o limită arbitrară.
Transferurile țintite trebuie să rămână temporare. O schemă fără dată de încheiere devine o cheltuială permanentă și încurajează guvernele să amâne investițiile care reduc cauza costului. Ajutorul pentru energie trebuie însoțit de izolarea locuințelor, contoare corecte, concurență între furnizori și investiții în rețea. Ajutorul pentru transport trebuie legat de servicii publice funcționale. Plata protejează venitul în criză; investiția reduce expunerea la criza următoare.
Mai există un motiv pentru care plafonările generale seduc administrația. Ele mută o parte din muncă spre companii. Furnizorul aplică prețul, comerciantul modifică eticheta, iar statul promite decontarea. Când bugetul întârzie plata, firma finanțează politica publică. Apar blocaje de numerar, litigii și costuri care se întorc în preț. Transferul direct cere mai multă competență la început, dar separă clar obligația statului de contractul dintre furnizor și client.
O schemă țintită are nevoie și de încredere. Cetățeanul trebuie să știe ce date sunt folosite, cine le vede și cât timp sunt păstrate. Digitalizarea poate reduce birocrația, dar nu justifică o bază de date nelimitată. Regulile de acces, istoricul interogărilor și sancțiunile pentru abuz trebuie stabilite înainte ca presiunea unei crize să relaxeze toate garanțiile.
Costul politic al trecerii de la subvenții generale la ajutoare țintite este real. O parte a populației pierde un avantaj pe care ajunsese să îl considere normal, iar guvernul trebuie să explice de ce sprijinul merge spre cei mai expuși. Explicația devine credibilă numai dacă economiile sunt vizibile. Ministerul Finanțelor ar trebui să publice pentru fiecare schemă costul total, distribuția pe grupe de venit și rezultatul obținut. Fără aceste date, orice reformă poate fi descrisă drept simplă tăiere.
FMI recomandă sisteme de protecție care pot fi extinse rapid și măsuri cu clauze de încetare. România ar trebui să transforme această recomandare într-un test administrativ anual. Instituțiile pot simula o creștere bruscă a prețului energiei sau alimentelor, pot calcula numărul de beneficiari și pot verifica în cât timp ajung banii. Exercițiul ar arăta unde lipsesc date, ce județe procesează greu cererile și ce categorie rămâne neacoperită.
Un asemenea mecanism ar îmbunătăți și politica fiscală. Banii economisiți prin renunțarea la subvențiile pentru gospodăriile cu venituri ridicate pot finanța reabilitarea locuințelor vulnerabile, transportul public sau reducerea costurilor administrative. Alegerea nu mai este între protecție și disciplină bugetară. Un ajutor bine țintit le poate servi pe amândouă, în timp ce o schemă generală le slăbește simultan.
Guvernul trebuie să pregătească sistemul într-o perioadă relativ calmă, când poate verifica datele și poate corecta procedurile. În mijlocul unei crize, presiunea publică va împinge din nou spre măsura cea mai rapidă și mai largă. Fără infrastructura de plată, discursul despre țintire va rămâne o intenție, iar factura va ajunge din nou la buget și la companiile obligate să finanțeze temporar schema.
Protecția socială eficientă se măsoară prin pierderea de venit evitată pentru familia vulnerabilă și prin viteza plății, nu prin numărul total de beneficiari anunțat la televizor. România poate intra în următoarea perioadă de scumpiri cu aceleași plafonări scumpe sau cu un mecanism care știe cui, cât și pentru cât timp trebuie să plătească. Diferența se construiește acum, în registre, proceduri și responsabilități clare.